Lumea alternativă a literaturii prin proiectia realităţii în fantastic
„Să ne gândim la ceea ce a spus Emerson despre o bibliotecă. El a spus că o bibliotecă este un cabinet magic, în care există multe spirite vrăjite. Aceste spirite se trezesc atunci când le chemăm. Cu alte cuvinte, dacă nu deschidem o carte, această carte – care, literal si geometric, este un volum – rămâne un lucru între lucruri. Însă când o deschidem, când cartea întâlneşte pe cititorul său, atunci are loc actul estetic; alminteri cartea este ceva mort.”
(Jorge Luis Borges, Căţile şi noaptea)
Literatura a reprezentat întotdeauna poarta spre o lume magică, a imaginaţiei, în care totul este posibil. Probabil cea mai importanta caracteristică a literaturii este libertatea cititorului de a alege modul de interpretare şi utilizare a informaţiilor pe care acesta le are la dispoziţie. În puterea scriitorului stă doar măiestria de a-şi îndrepta cititorii spre interpretarea iniţială, care da naştere cuvintelor, dar decizia este a lor.
Dar această magie nu e descoperită şi cu atât mai mult nu e trăită fără efort. O carte, până nu este citită, rămâne doar un obiect ale cărui taine nu se vor revela omului dacă acesta nu este dispus să cerceteze interiorul obiectului.
În momentul în care este deschisă, cartea se trezeşte la viaţă prin cititor, lasând liber spiritul ei. Prin săvârşirea actului de a citi, omul pătrunde într-un tărâm magic în care imaginaţia este ghidată de cuvântul scris, fiind liberă să-i dea acestuia forma dorită. Astfel în mintea omului cartea ia naştere sub o formă abstractă sau concretă, cuvintele materializându-se în imagini care ajută la o
mai bună înţelegere a mesajului transmis de carte. Odată pătrunşi în Universul cărţii, realizăm că literatura dă naştere unor lumi similare cu a noastră, în care totuşi avem libertatea de a trăi prin ceea ce aşternem pe hârtie ceea ce aici este doar imaginaţia noastră.
Astfel operele literare apărute în antichitate au un caracter idealist-ficţional în care artiştii au căutat să creeze o lume imaginară mai bună decăt aceasta, în care personajele erau înzestrate cu puteri magice folosite fie în scopuri bune fie în scopuri rele. Datorită intersectării lumii reale cu cea ficţională a luat nastere la nivelul minţii oamenilor interacţiunea cu aceste fiinţe, acestea luând denumirea de zei şi înlocuind în oameni locul adevăratului Dumnezeu.
Odată cu trecerea timpului, oamenii au început să consemneze evenimentele importante ale omenirii, istoria. Astfel în literatură au apărut opere cu un caracter realist-subiectiv şi realist-obiectiv în care scriitorii prezentau evenimentele istorice sau fragmente din viaţa reală a oemenilor, oferind sau nu o interpretare proprie asupra celor întâmplate. Caracterul subiectiv al unor opere literare a fost modul de răspândire a filosofiilor.
În literatură, în prezent, un loc important este ocupat de operele realist-obiective care pun cititorul în faţa faptelor şi îl lasă pe acesta să le interpreteze în profunzime, autorul fiind uneori foarte bogat în detalii pentru a sugera anumite direcţii ale interpretării. Astfel realismul lasă impresia că universul ficţional este o oglindă exactă a realităţii. Scriitorul are cuvântul final în interpretare, deoarece el conduce destinele personajelor pe care le-a creat si judecă pe fiecare obiectiv. Astfel de scriitori moralişti au apărut în literatura română în a doua jumătate a secolului XIX (Nicolae Filimon, Ioan Slavici, I. L. Caragiale, Liviu Rebreanu, Marin Preda). Tehnica folosită de autori evoluează astfel încât de la personajele tipologice din opera lui N. Filimon se ajunge la complexitatea personajelor lui Liviu Rebreanu.
Ficţiunea operelor parcurge un traseu ascendent în încercarea de a da naştere unei noi lumi a imagineaţiei. Evolutia universului literar a pornit de la o lume fantastică iniţială a personajelor fantastice (legende, mituri, basme: legendele Olimpului, ale Egiptului antic), evoluând spre o lume în care fantasticul se ascunde în spatele unei lumi aparent reale (basmul, nuvela fantastică: La Ţigănci, Mircea Eliade) şi atingând complexitatea unei lumi ficţionale confundate cu lumea reală (romanul realist-obiectiv: Ion, Liviu Rebreanu, Mara, Ioan Slavici). Deşi operele literare au cunoscut de-a lungul timpului diferite curente literare, speciile literare ale genurilor epic, liric şi
dramatic nu au dispărut ci s-au perfecţionat, scriitorii adaptându-şi creaţia nevoilor culturale.
În prezent literatura evoluează provocând deopotrivă scriitorii şi cititorii să creeze şi să descopere mistere ascunse ale universului imaginaţiei umane. Magia acestui univers se revelează celor ce işi lasă imaginaţia să pătrundă liberă înălţimile ameţitor de misterioase ale literaturii, atingând stelele, dar care în acelaşi timp rămân ancoraţi în lumea reală, dând naştere unui echilibru
între infinitatea posibilităţilor de visare a imaginarului şi curajul acceptării trăirii realului prin raţiune şi înţelepciune. Deci puterea raţiunii, înţelepciunea, experienţa vieţii reale şi experienţa magică a literaturii sunt coordonate direct proporţionale între ele ale vieţii individului.
Cartea însă capătă o valenţă superioară în experienţa individului când aceasta transmite experienţa acumulată a generaţiilor trecute. Această caracteristică deosebită a cărţii îi dă uneori o importanţă mai extinsă decât cea a experienţei personale, cartea devenind astfel, prin experienţa istorică un manual pregătitor pentru propria experienţă de viaţă. Fiecare generaţie nouă, chiar fiecare individ, are de confruntat experienţe noi pe care trebuie să înveţe să le înfrunte. Dacă nu ar cunoaşte ce s-a ivit în viaţa altora şi cum aceştia au trăit, ar fi extenuant procesul de a învăţa să trăieşti de la zero a unei vieţi ce se complică tot mai mult. Atitudinea omului, în special a celui înţelept, faţă de carte a făcut deosebirea dintre un om a cărui înţelepciune creşte şi capătă tot mai multe utilizări spre folosul omenirii şi un om a cărui înţelepciune devine egoistă şi duce la decădere. Totuşi cartea nu promite succesul practic în trăire. Ea doar oferă un suport teoretic, fiecărui individ revenindu-i responsabilitatea de a găsi metode înţelepte de aplicare a teoriei.
Cu toate acestea există o carte care oferă mai mult decăt suport teoretic pentru viaţă. Ea oferă şi destăinuie însăşi sursa vieţii – Dumnezeul cel Viu. Biblia combină într-o armonie perfectă diferite stiluri literare, descoperind cititorului ei o putere care întrece orice imaginaţie şi orice aşteptări, o lume a fantasticului în lumea reală.
De obice cărţile încearcă să ofere o lume mai frumoasă, nu perfectă, în care omul să se regăsească pe sine. Însă Biblia este cea care treatează adevărata condiţie a lumii materiale. „Totul este deşertăciune” susţine Împăratul Solomon în urma a ceea ce a trăit şi a observat în viaţa lui şi a alotora. Soluţia care ne este oferită este lumea spirituală, o lume mai frumoasă dar greu de atins. Din contactul omului cu această lume s-au născut cărţi în care legătura individului cu Dumnezeu şi implicit cu lumea spirituală este cu greu descrisă nu datorită lipsei de înţelepciune a scriitorului ci datorită complexităţii şi adâncimi acestei legături. Cartea Psalmilor surprinde mai multe stări ale sufletului uman în încercarea de a atinge lumea spirituală, luptăndu-se cu sine însuşi pentru a vedea lucrurile frumoase ale existenţei.
Omul a fost creat într-o lume supranaturală, dar datorită păcatului aceasta a ajuns în lumea pe care o vedem astăzi. Dorinţa omului de a evada din lumea pe care a dus-o la decădere, l-a făcut să caute posibile mijloace de a crea o lume perfectă, supranaturală, reflectare a celei iniţiale, dar de multe ori a găsit mijloace greşite. Uiversul literar este o astfel de încercare, dar departe de a fi perfect, acesta nu este „paradisul pierdut”.
O carte are valoare atunci când este întâlnită de un om, deschisă şi citită. Dar valoarea unei cărţi nu este dată de numărul exemplarelor tipărite, de numărul exemplarelor cumpărate, ci de ceea ce rămâne în om din ea în urma actului magic de întrepătrundere a sufletului cărţii cu al cititorului. Atît timp cât o carte rămâne închisă, lumea ei este un mister pentru om, poate chiar inexistentă, nefiind mai mult decât un volum într-o bibliotecă. Dar în momentul în care cartea e citită are loc genesa magică a unei noi lumi dată de legătura dintre spiritul vrăjit al cărţii şi sufletul cititorului, aceasta fiind o nouă lume cuprinsă în Universul cărţii a cărui frumuseţe nu constă în perfecţiunea lui ci în complexitatea prin care construieşte lucruri simple şi plăcute.
Omul care îşi deschide sufletul pentru a pătrunde în carte se poate asemăna cu ţăranul aplecându-se pentru a săruta pământul ca pe o ibovnică, tablou imortalizat în romanul Ion al lui Liviu Rebreanu. El nu mai vede cartea ca pe un simplu lucru între lucruri, aceasta prinzând viaţă şi fiind însuleţită, creându-se astfel o legătură între cei doi, între cele două suflete care se întâlnesc.
Creaţia literară are un rol important în dezvoltarea spiritului uman, dar condiţia acestei dezvoltări este rămânerea în realitate şi acceptarea faptului că nu astfel ajungem la nivelul de supranatural după care fiecare om însetează, fie că recunoaşte sau nu.
Literatura a încercat să ofere omului o alternativă a realităţii prin transpunerea acesteia în imaginar. În parte a reuşit, dar oferă numai soluţii de moment, omul fiind nevoit să înfrunte realitatea mai devreme sau mai târziu.
Explorat cu înţelepciune, universul literar este un mediu propice dezvoltării gândirii prin stimularea imaginaţiei, prin multitudine informaţiilor pe care le oferă şi prin necesitatea cititorului de a judeca raţional toate informaţiile pe care le primeşte pe această cale.
Arta de a scrie a reprezentat de multe ori o armă dar şi un mod de a obţine pacea. „Pana este mai puternică decât spada” şi poate pătrunde până în adâncul inimii individului, făcându-i rău sau bine. Mânuirea puterii că stă în pană este deosebit de importantă şi dacă este folosită greşit aceasta provoacă durere, suferinţă. De aceea artistul, dând naştere unei opere scrise, îşi însuşeşte o mare responsabilitate faţă de cititori.
De-a lungul timpului, artiştii au dat naştere prin scrierile lor unui univers populat de spiritele cărţilor, un spaţiu neutru, în care binele şi răul ţin de alegerea fiecărui artist şi cititor, în care fiecare individ ar trebui să ţină bine seama la sfatul desprins din versurile:
(Jorge Luis Borges, Căţile şi noaptea)
Literatura a reprezentat întotdeauna poarta spre o lume magică, a imaginaţiei, în care totul este posibil. Probabil cea mai importanta caracteristică a literaturii este libertatea cititorului de a alege modul de interpretare şi utilizare a informaţiilor pe care acesta le are la dispoziţie. În puterea scriitorului stă doar măiestria de a-şi îndrepta cititorii spre interpretarea iniţială, care da naştere cuvintelor, dar decizia este a lor.
Dar această magie nu e descoperită şi cu atât mai mult nu e trăită fără efort. O carte, până nu este citită, rămâne doar un obiect ale cărui taine nu se vor revela omului dacă acesta nu este dispus să cerceteze interiorul obiectului.
În momentul în care este deschisă, cartea se trezeşte la viaţă prin cititor, lasând liber spiritul ei. Prin săvârşirea actului de a citi, omul pătrunde într-un tărâm magic în care imaginaţia este ghidată de cuvântul scris, fiind liberă să-i dea acestuia forma dorită. Astfel în mintea omului cartea ia naştere sub o formă abstractă sau concretă, cuvintele materializându-se în imagini care ajută la o
mai bună înţelegere a mesajului transmis de carte. Odată pătrunşi în Universul cărţii, realizăm că literatura dă naştere unor lumi similare cu a noastră, în care totuşi avem libertatea de a trăi prin ceea ce aşternem pe hârtie ceea ce aici este doar imaginaţia noastră.
Astfel operele literare apărute în antichitate au un caracter idealist-ficţional în care artiştii au căutat să creeze o lume imaginară mai bună decăt aceasta, în care personajele erau înzestrate cu puteri magice folosite fie în scopuri bune fie în scopuri rele. Datorită intersectării lumii reale cu cea ficţională a luat nastere la nivelul minţii oamenilor interacţiunea cu aceste fiinţe, acestea luând denumirea de zei şi înlocuind în oameni locul adevăratului Dumnezeu.
Odată cu trecerea timpului, oamenii au început să consemneze evenimentele importante ale omenirii, istoria. Astfel în literatură au apărut opere cu un caracter realist-subiectiv şi realist-obiectiv în care scriitorii prezentau evenimentele istorice sau fragmente din viaţa reală a oemenilor, oferind sau nu o interpretare proprie asupra celor întâmplate. Caracterul subiectiv al unor opere literare a fost modul de răspândire a filosofiilor.
În literatură, în prezent, un loc important este ocupat de operele realist-obiective care pun cititorul în faţa faptelor şi îl lasă pe acesta să le interpreteze în profunzime, autorul fiind uneori foarte bogat în detalii pentru a sugera anumite direcţii ale interpretării. Astfel realismul lasă impresia că universul ficţional este o oglindă exactă a realităţii. Scriitorul are cuvântul final în interpretare, deoarece el conduce destinele personajelor pe care le-a creat si judecă pe fiecare obiectiv. Astfel de scriitori moralişti au apărut în literatura română în a doua jumătate a secolului XIX (Nicolae Filimon, Ioan Slavici, I. L. Caragiale, Liviu Rebreanu, Marin Preda). Tehnica folosită de autori evoluează astfel încât de la personajele tipologice din opera lui N. Filimon se ajunge la complexitatea personajelor lui Liviu Rebreanu.
Ficţiunea operelor parcurge un traseu ascendent în încercarea de a da naştere unei noi lumi a imagineaţiei. Evolutia universului literar a pornit de la o lume fantastică iniţială a personajelor fantastice (legende, mituri, basme: legendele Olimpului, ale Egiptului antic), evoluând spre o lume în care fantasticul se ascunde în spatele unei lumi aparent reale (basmul, nuvela fantastică: La Ţigănci, Mircea Eliade) şi atingând complexitatea unei lumi ficţionale confundate cu lumea reală (romanul realist-obiectiv: Ion, Liviu Rebreanu, Mara, Ioan Slavici). Deşi operele literare au cunoscut de-a lungul timpului diferite curente literare, speciile literare ale genurilor epic, liric şi
dramatic nu au dispărut ci s-au perfecţionat, scriitorii adaptându-şi creaţia nevoilor culturale.
În prezent literatura evoluează provocând deopotrivă scriitorii şi cititorii să creeze şi să descopere mistere ascunse ale universului imaginaţiei umane. Magia acestui univers se revelează celor ce işi lasă imaginaţia să pătrundă liberă înălţimile ameţitor de misterioase ale literaturii, atingând stelele, dar care în acelaşi timp rămân ancoraţi în lumea reală, dând naştere unui echilibru
între infinitatea posibilităţilor de visare a imaginarului şi curajul acceptării trăirii realului prin raţiune şi înţelepciune. Deci puterea raţiunii, înţelepciunea, experienţa vieţii reale şi experienţa magică a literaturii sunt coordonate direct proporţionale între ele ale vieţii individului.
Cartea însă capătă o valenţă superioară în experienţa individului când aceasta transmite experienţa acumulată a generaţiilor trecute. Această caracteristică deosebită a cărţii îi dă uneori o importanţă mai extinsă decât cea a experienţei personale, cartea devenind astfel, prin experienţa istorică un manual pregătitor pentru propria experienţă de viaţă. Fiecare generaţie nouă, chiar fiecare individ, are de confruntat experienţe noi pe care trebuie să înveţe să le înfrunte. Dacă nu ar cunoaşte ce s-a ivit în viaţa altora şi cum aceştia au trăit, ar fi extenuant procesul de a învăţa să trăieşti de la zero a unei vieţi ce se complică tot mai mult. Atitudinea omului, în special a celui înţelept, faţă de carte a făcut deosebirea dintre un om a cărui înţelepciune creşte şi capătă tot mai multe utilizări spre folosul omenirii şi un om a cărui înţelepciune devine egoistă şi duce la decădere. Totuşi cartea nu promite succesul practic în trăire. Ea doar oferă un suport teoretic, fiecărui individ revenindu-i responsabilitatea de a găsi metode înţelepte de aplicare a teoriei.
Cu toate acestea există o carte care oferă mai mult decăt suport teoretic pentru viaţă. Ea oferă şi destăinuie însăşi sursa vieţii – Dumnezeul cel Viu. Biblia combină într-o armonie perfectă diferite stiluri literare, descoperind cititorului ei o putere care întrece orice imaginaţie şi orice aşteptări, o lume a fantasticului în lumea reală.
De obice cărţile încearcă să ofere o lume mai frumoasă, nu perfectă, în care omul să se regăsească pe sine. Însă Biblia este cea care treatează adevărata condiţie a lumii materiale. „Totul este deşertăciune” susţine Împăratul Solomon în urma a ceea ce a trăit şi a observat în viaţa lui şi a alotora. Soluţia care ne este oferită este lumea spirituală, o lume mai frumoasă dar greu de atins. Din contactul omului cu această lume s-au născut cărţi în care legătura individului cu Dumnezeu şi implicit cu lumea spirituală este cu greu descrisă nu datorită lipsei de înţelepciune a scriitorului ci datorită complexităţii şi adâncimi acestei legături. Cartea Psalmilor surprinde mai multe stări ale sufletului uman în încercarea de a atinge lumea spirituală, luptăndu-se cu sine însuşi pentru a vedea lucrurile frumoase ale existenţei.
Omul a fost creat într-o lume supranaturală, dar datorită păcatului aceasta a ajuns în lumea pe care o vedem astăzi. Dorinţa omului de a evada din lumea pe care a dus-o la decădere, l-a făcut să caute posibile mijloace de a crea o lume perfectă, supranaturală, reflectare a celei iniţiale, dar de multe ori a găsit mijloace greşite. Uiversul literar este o astfel de încercare, dar departe de a fi perfect, acesta nu este „paradisul pierdut”.
O carte are valoare atunci când este întâlnită de un om, deschisă şi citită. Dar valoarea unei cărţi nu este dată de numărul exemplarelor tipărite, de numărul exemplarelor cumpărate, ci de ceea ce rămâne în om din ea în urma actului magic de întrepătrundere a sufletului cărţii cu al cititorului. Atît timp cât o carte rămâne închisă, lumea ei este un mister pentru om, poate chiar inexistentă, nefiind mai mult decât un volum într-o bibliotecă. Dar în momentul în care cartea e citită are loc genesa magică a unei noi lumi dată de legătura dintre spiritul vrăjit al cărţii şi sufletul cititorului, aceasta fiind o nouă lume cuprinsă în Universul cărţii a cărui frumuseţe nu constă în perfecţiunea lui ci în complexitatea prin care construieşte lucruri simple şi plăcute.
Omul care îşi deschide sufletul pentru a pătrunde în carte se poate asemăna cu ţăranul aplecându-se pentru a săruta pământul ca pe o ibovnică, tablou imortalizat în romanul Ion al lui Liviu Rebreanu. El nu mai vede cartea ca pe un simplu lucru între lucruri, aceasta prinzând viaţă şi fiind însuleţită, creându-se astfel o legătură între cei doi, între cele două suflete care se întâlnesc.
Creaţia literară are un rol important în dezvoltarea spiritului uman, dar condiţia acestei dezvoltări este rămânerea în realitate şi acceptarea faptului că nu astfel ajungem la nivelul de supranatural după care fiecare om însetează, fie că recunoaşte sau nu.
Literatura a încercat să ofere omului o alternativă a realităţii prin transpunerea acesteia în imaginar. În parte a reuşit, dar oferă numai soluţii de moment, omul fiind nevoit să înfrunte realitatea mai devreme sau mai târziu.
Explorat cu înţelepciune, universul literar este un mediu propice dezvoltării gândirii prin stimularea imaginaţiei, prin multitudine informaţiilor pe care le oferă şi prin necesitatea cititorului de a judeca raţional toate informaţiile pe care le primeşte pe această cale.
Arta de a scrie a reprezentat de multe ori o armă dar şi un mod de a obţine pacea. „Pana este mai puternică decât spada” şi poate pătrunde până în adâncul inimii individului, făcându-i rău sau bine. Mânuirea puterii că stă în pană este deosebit de importantă şi dacă este folosită greşit aceasta provoacă durere, suferinţă. De aceea artistul, dând naştere unei opere scrise, îşi însuşeşte o mare responsabilitate faţă de cititori.
De-a lungul timpului, artiştii au dat naştere prin scrierile lor unui univers populat de spiritele cărţilor, un spaţiu neutru, în care binele şi răul ţin de alegerea fiecărui artist şi cititor, în care fiecare individ ar trebui să ţină bine seama la sfatul desprins din versurile:
„Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.”
(M. Eminescu, Glossă)
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.”
(M. Eminescu, Glossă)
